Pentru cei tristi

sau pentru cei care cred ca sensul profund e acolo unde il pun ei, sa urmarim pe text cu un avant modern (fara sa mai socotim eventuale contexte)

Andrei Gorzo, Dilema nr. 233 31 iulie 2008:
"Am tot amînat să merg la Totul despre sex; aveam o presimţire foarte rea în legătură cu filmul ăsta. Dar în săptămînile care au trecut de la lansarea lui în România, filmul a tot adunat spectatori (67.316 la ora la care scriu); la un moment dat, părea chitit să devină cel mai mare succes al anului (deşi, în momentul de faţă, Hancock e pe cale să-l depăşească, iar noul Batman se pregăteşte să intre în forţă). În fine, în momentul în care l-a depăşit pe Indiana Jones mi-am zis că trebuie să-l văd. Şi? Şi presimţirile mele s-au împlinit: e cel mai prost film al anului. Pe bune, e mai prost decît filmul lui Nicolaescu. Sigur, pot fi acuzat că, bărbat fiind, îmi lipseşte înţelegerea necesară pentru a pătrunde într-o lume ficţională care se învîrteşte în jurul unui inel de nuntă. Mi-o fi lipsind, dar în cazul acesta cum se face că nu las să treacă nici un an fără să recitesc unul dintre cele şase romane ale domnişoarei Austen? Atunci pot fi acuzat că sînt incapabil să apreciez farmecul superficialităţii: cum să vibreze un mîhnit ca mine la felul în care e filmat apartamentul viselor lui Carrie Bradshaw (Sarah Jessica Parker) – în special imensul rastel pentru pantofi amenajat cu dragoste de logodnicul ei, Mr. Big (Chris Noth), care a mai şi ţinut să pună el toţi banii pentru apartament? La care pot să răspund că, deşi, într-adevăr, nu m-a excitat chiar la maximum, felul în care sînt filmate aici lucrurile gen pantofi, haine, staţiuni turistice din Mexic ş.a.m.d. (identic cu felul în care e filmat sexul în filmele porno soft) mi s-a părut, de departe, cel mai amuzant aspect al filmului. Dacă tot filmul ar fi fost aşa – adică pornografie cinstită pentru gagici –, l-aş fi găsit simpatic – în fine, mai simpatic decît pornografia pentru gagii (adică pe bază de pistoale şi maşini) din filme gen Wanted. Problema e că Sex and the City se pretinde a fi un film despre sentimente; şi cred că nu există un minut de adevăr în cele peste două ore ale sale.

Conflictul se declanşează în momentul în care Carrie şi Mr. Big se hotărăsc să se căsătorească. Ea vrea o nuntă cu tămbălău, care să se desfăşoare în Biblioteca Publică din New York. El nu e sigur că vrea nici un fel de nuntă, cu atît mai puţin una cu tămbălău (a mai fost însurat de două ori), dar e sigur c-o vrea pe Carrie: sînt împreună de 10 ani şi, indiferent prin ce-au trecut pe parcursul serialului care a stat la baza filmului, filmul în sine ne prezintă relaţia lor ca fiind perfectă. Ei bine, pe măsură ce se apropie nunta, Big e chinuit din ce în ce mai tare de trac. În ziua cea mare, el ajunge primul în faţa Bibliotecii, dar nu poate să iasă din maşină: ca să poată, are Nevoie să vadă Chipul Ei! Şi ea soseşte, numai că, ghinionul dracului, suita ei numeroasă O Ascunde Privirii Lui! Şi nici ea nu-l vede! Cînd îşi aminteşte de el şi-l sună, el îi spune că Nu Poate continua cu Nunta! Deja i-a spus şoferului să-l ia de-acolo, dar după cîteva momente se dezmeticeşte şi-i spune să întoarcă. Dar e Prea Tîrziu! A Rănit-o de Moarte pe Carrie! Aceasta nu mai vrea să-l vadă Niciodată! De-aici încolo e Singură! Bineînţeles că prietenele ei Miranda (Cynthia Nixon), Charlotte (Kristin Davis) şi Samantha (Kim Cattrall) îi sar în ajutor, deşi Miranda se simte vinovată faţă de ea: oare (supărată fiind pe propriul soţ) nu-i spusese ea lui Big, în seara dinaintea nunţii, că el şi Carrie sînt nebuni că se căsătoresc? Trec luni întregi pînă îşi adună curajul de a i se spovedi lui Carrie, sperînd că aceasta n-o va Condamna! Dar aceasta o Condamnă! În schimb, Charlotte e o Prietenă atît de Fidelă încît, atunci cînd se întîlneşte pe stradă cu Big, Fuge de el! Stăteam şi nu-mi venea să cred ce văd: se presupune că personajele astea n-au în jur de 15, ci în jur de 40-45 de ani, că sînt oameni sofisticaţi: ce probleme sînt astea? Nu sînt probleme de telenovelă – pe alea (boli, condiţii sociale diferite etc.) le pot înţelege. Sînt probleme de sitcom tratate solemn, umflate. Dacă reputaţia de serial deştept pe care şi-a cucerit-o Sex and the City are vreo explicaţie, din această versiune cinematografică nu se înţelege care ar fi aia. Filmul n-are umor, are un set de tehnici pavloviene de provocare a rîsului (unul dintre laitmotivele comice e un căţel în călduri, care se freacă de tot ce-i iese în cale). Dar nu alea sînt cele mai rele. Rele de tot sînt „emoţiile serioase“. Rău de tot e amestecul de autocompătimire şi condescendenţă pe care-l emană Sarah Jessica Parker în conversaţiile cu noua ei asistentă (o tînără curată la inimă, care a venit la New York în căutarea iubirii), convinsă fiind că emană stoicism şi tandreţe îngrijorată de soră mai mare. Superficialitatea cinstită e simpatică. Superficialitatea care nu se cunoaşte – care se crede bogăţie sufletească – e toxică."